Sufletul Desprins

Trei bărbați îi bat la ușă,

Trei iubiri îi cer răspuns,

Dar în inima ei frântă

Niciun loc nu e de-ajuns.

Unul îi aduce flori,

Altul îi promite viață,

Iar al treilea, când o strânge,

Îi aprinde focul-n față.

Femeie blestemată, cu sufletul împărțit,

De trei iubiri legată,

de una n-a fugit.

Cu unul râde-n zori,

cu altul plânge-n noapte,

Iar cel de-al treilea îi spune vorbe coapte.

Dar când rămâne singură

și liniștea coboară, Își întreabă inima: „Pe care îl mai doare?”

Primul e bărbatul casei,

Cel pe care-l știe lumea,

Lângă el are siguranță,

Dar în suflet crește bruma.

Al doilea e nebunia,

Dorul care n-are frâu,

Cu el uită de păcate,

Dar se teme de pustiu.

Al treilea nu-i dă pace,

E iubirea de demult,

Cea rămasă printre vise Și pe care n-a uitat-o.

Niciunul nu știe însă

Că în ea se duc războaie,

Că zâmbește pentru lume,

Dar pe dinăuntru plouă.

Poate nu era blestemată,

Poate doar îi era teamă

Să rămână fără nimeni,

Să-și audă propria dramă.

Și-a înțeles târziu, în viață,

Că iubirea nu-i pușcărie: Mai bine singură și liberă Decât iubită în

minciună.

Femeie blestemată, acum sufletul e întreg,

Nu mai vrea trei jurăminte

și niciun drum ales.

A învățat că dragostea nu cere să te frângi,

Că cine te iubește cu adevărat nu te pune să alegi.

Și dacă mâine-o întreabă lumea: „Pe cine ai iubit?” Va spune: „Pe

mine însămi… când în sfârșit m-am regăsit.” (ooh-ooh-ooh-yeah)

Trei bărbați au fost o vreme

Trei capitole din ea,

Dar iubirea cea mai grea A fost să se ierte… și să

plece din minciuna sa.